În momentul în care am devenit rapidist (prin 1996, la vârsta de 11 ani), George Copos era deja patron al echipei – el era cel care îl aducea la echipă pe unul din cei mai mari antrenori români din istoria fotbalului, Mircea Lucescu.
Logodna dintre cei 2 parteneri a durat 3 ani, până în momentul în care Rapid reușea să câștige al doilea său titlu din istorie, în 1999.
Echipa de atunci era formată din fotbaliști unul și unul: Nae Stanciu, Iencsi, Schumacher, Nanu, Rednic, Măldărășanu, Sabău, Pancu, Șumudică, Lobonț, Ionel Ganea, Barbu sunt doar primii care îmi vin în minte.
Ultimii 2 aveau să joace doar în retur la Rapid – veneau din postura de golgeteri ai turului de campionat, Copos dând o adevărată lovitură prin vânzarea lor după câștigarea titlului.
Nu pot uita nici astăzi golul înscris de Barbu în poarta lui Ritli, de la peste 30m, în finala Cupei jucată cu Steaua.
Căsnicia
„Nunta” dintre Copos și Rapid a fost „cauzată” de lovitura dată de Copos prin vânzarea lui Ganea și Barbu, dar și Lobonț.
Lovitura avea, însă, să fie una pur financiară și pe termen foarte scurt. De ce?
Pentru că în turul preliminar din ediția 1999-2000 a Cupei Campionilor, o echipă decimată a Rapidului avea să piardă într-un mod destul de rușinos în fața unei echipe din Letonia (Skonto Riga) de care nu auzise nimeni până atunci, dar care a rămas întipărită în memoria rapidiștilor (și, mai ales, a galeriilor adverse).
Astfel, Copos se alegea cu câteva milioane de dolari din vânzarea celor trei, însă pierdea la capitolul imaginea echipei, fani și bani ce ar fi putut veni de la UEFA pentru jocurile din Cupa Campionilor.
Episodul s-a repetat și în 2003 când, după câștigarea campionatului, Florin Bratu avea să plece la vârsta de doar 23 de ani la Galatasaray, după un sezon în care a „explodat”, la Rapid.
Din păcate pentru el, fotbalul mare l-a prins nepregătit. Și nu a fost singurul – au pățit-o destui jucători de la Rapid (și de la alte echipe din București).
Tot la vârsta de 23 de ani avea să plece și Daniel Niculae, unul din simbolurile Rapidului ale anilor 2000, pe o sumă de bani destul de mare.
Din păcate, și pentru el a fost destul de devreme.
Mai aproape de noi este „cazul” Alexandru Ioniță, jucător care, la doar 20 de ani (dacă nu cumva va împlini 21 de ani, între timp) va pleca în vară la FC Köln, în Germania, pentru suma de 2,5 milioane euro.
Pentru o vreme de criză, cum este cea prin care (încă) trec afacerile (chiar și cele din sport), pare o sumă destul de bună. Dacă mă întrebați pe mine, aș zice că ar fi luat minim 4 milioane euro pe el, dacă îl vindea la vară.
În fine, George Copos a fost, este și va rămâne un om de afaceri foarte abil.
Investitor? Poate. După cum spunea și prietenul Ștefan Beldie, ar fi total absurd și deplasat să acuzi un om că a făcut profit din fotbal. Am spus-o în nenumărate articole: scopul final al oricărui agent economic este profitul- aceasta este economia de piață and this is how things work, cum ar zice americanii.
Haideți să privim lucrurile dintr-o perspectivă a managementului: George Copos (și mai sunt destui alții ca el, în fotbalul românesc) reprezintă diferența dintre un „patron” și un „manager”.
De aceea, la noi o să mai dureze o vreme îndelungată până vom putea folosi termenul de manager.
Ce deosebește un manager de un patron? Simplu: viziunea pe termen lung.
Un veritabil patron, cum este George Copos, caută mereu un profit cât mai mare pe termen scurt (prin termen scurt înțeleg maxim 1 an). Iar „grosul” de profit nu poate veni de altundeva decât din tranzacționarea/vânzarea jucătorilor (în cazul celor crescuți în pepiniera proprie).
Ei bine, la acest capitol George Copos a stat clar mai bine decât orice alt patron de echipă de fotbal de la noi – a obținut multe milioane de euro din vânzarea de jucători.
Ironia sorții face că pe unii din ei a reușit să-i răscumpere pe bani mult mai puțini, după o perioadă de timp sau i-a împrumutat pentru jumătăți de sezoane.
Vorbesc aici de Ganea, Pancu, Măldărășanu sau, mai recent, Săpunaru (jucător ce a fost vândut „în rate”- neîncheiate încă – și care va sta la Rapid până în vară). Se anunță și venirea lui Daniel Niculae din vară…
Urmează divorțul?
El, însă, nu a fost capabil să vadă mai departe de profitul propriu, să facă ceea ce face un bun manager.
Adica să-și motiveze „angajații” (antrenori, jucători) – mă refer la contractele unor jucători promovați de la echipa a doua, care joacă foarte bine, dar câștigă câteva sute de euro pe lună, la izgonirea lui Hizo (a câta?!!) și altele.
Apoi să gândească strategii de dezvoltare a afacerii (centrul de juniori, de exemplu, de care nu știa nimeni până să vină Viorel Hizo la echipă, în 2009) – clubul este încă extrem de deficitar la capitolul marketing (alături de cam toate cluburile din România, pentru care marketing-ul se reduce la a avea magazin propiu de desfacere cu echipamente originale ale echipei), vânzări (prețurile la bilete și abonamente se fixează „după ureche”) și imagine.
Clienții săi, oamenii care plătesc bani grei ca să vadă un meci al Rapidului pe „Valentin Stănescu” și nevoile lor sunt cam ultimele pe lista lui George Copos (DACĂ sunt pe listă).
A vândut jucători la vârste fragede, fără să își facă o idee despre valoarea lor peste 6 luni sau 1 an.
Comparați cu echipe precum Barcelona sau Real Madrid, care căștigă Liga Campionilor cu jumătate din echipă formată în pepiniera proprie (cazul primeia) sau care își scot într-un an banii dintr-un transfer, prin imaginea jucătorului transferat (tricouri vândute, oameni care vin special la stadion să-l vadă pe el etc.- cazul lui Kaka, după un institut de cercetări de marketing, care declara în iunie 2009 că Real ar câștiga 75 milioane euro anual din imaginea lui).
Slabe șanse…
Sunt tentat să cred că în fotbal George Copos se ghidează după principiul „Ce-i în mână, nu-i minciună”.
Lui Copos îi lipsește cu desăvârșire o viziune de marketing, pe care orice manager ar trebui s-o aibă în ziua de azi. De aceea, „divorțul” de Rapid, pe care mulți fani îl așteaptă de ani buni, nu se va produce prea curând. Cu atât mai puțin cu cât a descoperit o „mină de aur”, juniorii Rapidului.
O scurtă poveste de final
Prin noiembrie, povesteam cu un prieten (stelist, dar nu unul foarte împătimit) despre eventuala preluare a Rapidului de către Lutz Stache.
El îmi spunea, la vremea respectivă, că este o modalitate prin care Stache își face foarte repede o imagine în lumea afacerilor din România, fără să fie nevoit să cumpere ceva în prealaibl (nu am informații dacă G. Copos a primit vreun ban pentru servicii de publicitate).
După o lună aveam să reiau subiectul cu Ștefan, căzând de acord că s-a mediatizat prea mult cazul și s-au dat termene prea specifice ca să fie vorba de o „manevră”.
Acum, tind să-l cred pe prietenul respectiv.
{ 1 trackback }
{ 0 comments… add one now }